Bijuterie arhitectonică amplasată în inima Capitalei, Casa Lipatti din Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12 este reședința în care a trăit (1927-1943) marele pianist și compozitor Dinu Lipatti, împreună familia sa.

Construită în anul 1902, Casa Lipatti a fost „unul dintre primele proiecte ale arhitectului Petre Antonescu[1], personalitate școlită la Paris. Elevul celebrilor profesori Debrie, Guadet și Paulin, Petre Antonescu absolvă École des Beaux Arts, la 15 decembrie 1899, cu proiectul „Un muzeu industrial, comercial și agricol pentru orașul București”[2], ajungând să dețină funcția de preşedinte al Societăţii Arhitecţilor din România (1912, 1919-1924 şi 1946-1949). Petre Antonescu a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai sofisticați arhitecţi din epoca sa, marcând prin creațiile sale prima jumătate a secolului al XX-lea, în special arhitectura publică[3]. Planificator urban, restaurator de monumente istorice, membru în Comisiunea Monumentelor istorice și începând din anul 1945, membru titular al Academiei Române, Petre Antonescu este autorul unui număr impresionant de locuinţe, construcţii religioase şi clădiri publice monumentale, prin a căror estetică dă o interpretare inedită unor forme şi elemente ale arhitecturii româneşti vechi tradiţionale: brâul în torsadă, butonii şi chenarul moldoveneşti, pridvorul, loggia sau capitelul şi balustrada brâncovenească[4].

Printre lucrările sale cele mai reprezentative se numără clădirea Primăriei Municipiului București, Arcul de Triumf și cea a Băncii de Investiții din București.

Scriitorul francez Paul Valery împarte casele în trei categorii: unele care nu spun nimic, cele care vorbesc şi acelea care cântă. Între ultimele poate fi inclusă şi reşedinţa Lipatti, atât datorită arhitecturii sale, cât şi pentru că această familie a fost dominată de muzică.

<Euterpe a fost divinitatea tutelară a casei noastre>, obişnuia să spună Valentin Lipatti[5], ambasador, fratele mai mic al marelui pianist Dinu Lipatti.

Casa Lipatti, acum monument istoric, are opt camere. Zidăria este din beton, iar tâmplăria este din lemn, respectiv glafuri din marmură. Are ancadramentele ferestrelor şi portalul intrării oficiale elegant decorate cu elemente vegetale, ce se păstrează și astăzi. Volumul exterior gândit de arhitect pentru imobil este marcat de un element compozițional similar cu un foișor, de care sunt articulate cele două aripi ale casei, aripa principală fiind cea din dreapta, care conține Salonul cu podiumul.

Meloman înfocat, un virtuoz al chitarei și flautului, Constantin Lipatti, bunicul lui Dinu Lipatti pe linie paternă, a avut un cuvânt hotărâtor de spus în privința arhitecturii casei.

„Casa atrage atenția prin aspectul său puțin ciudat, de castel în miniatură, în stil rococo, numai parter, în mijlocul unei grădini, în puternic contrast cu stereotipul blocurilor înconjurătoare, ca un martor al Bucureștiului de altădată”[6].

Foișorul de intrare este marcat de un portal în formă de arc-potcoavă, specific Art Nouveau-ului francez. Podul, care găzduia camerele servitorilor, este relizat cu o măiestrie excepțională, atât ca formă, cât și ca inovație structurală. A fost realizat în colaborare cu Alexandru Dimitriu, recunoscut pentru numeroase alte acoperișuri, precum cel al Ateneului, al Palatului Patriarhal sau al Bibliotecii Naționale. Interiorul ramâne în armonie cu exteriorul casei, impresionând prin atmosfera burgheză specific sfârșitului de secol XIX. Aerul este clasic, distins, iar spațiile interioare ale aripii principale s-au păstrat aproape nealterate.

„Casa noastră din Bucureşti era totdeauna scăldată în lumină”, descria locuinţa Ana Lipatti, mama marelui pianist, în volumul pe care l-a dedicat fiului ei cel mare. „Odaia lui Dinu era exact lângă a mea, cea a soţului meu mai departe, pentru că el întârzia noaptea cântând la vioară”[7], spunea ea

În casa Lipatti se regăsesc ancadramentele ușilor, decorația plafoanelor, o parte din mobilierul original încastrat, precum și o sobă de teracotă Hardmuth. Salonul are o mică estradă, unde era amplasat pianul, la care adolescentul Dinu Lipatti repeta, compunea sau susţinea concerte.

Tot în interior, de-a lungul unui coridor lung, se regăsesc încăperile destinate funcțiunilor domestice: bucătărie, baie, depozitare, precum și un beci, la subsol. Coridorul ducea către o intrare secundară, din Strada Visarion, destinată servitorilor.

După plecarea lui Dinu Lipatti din țară, în 1943, în casă au rămas: Valentin Lipatti – fratele, Ana Lipatti – mama și Doica. În 1950, casa a fost naționalizată, iar după trei ani, familia Lipatti – ce mai rămăsese din ea – a părăsit-o definitiv, casa având ulterior  mai mulți proprietari, până în prezent.

În anul 2017, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti (n. 19 martie 1917), Casa Lipatti a fost închiriată de către Primăria Municipiului București, devenind sediul celui mai nou Centru Cultural al municipiului București – „Casa Artelor Dinu Lipatti”.

————————————————–

[1]Simina Stan, Casa Lipatti din Bulevardul Lascăr Catargiu numărul 12, 05 Dec 2009, în www.jurnalul.antena3.ro, https://jurnalul.antena3.ro/timp-liber/casa/casa-lipatti-din-bulevardul-lascar-catargiu-numarul-12-529444.html

[2]Marie-Laure Crosnier Leconte, „L´enseignement de l´architecture en France et les élèves étrangers: le cas roumain”, în „Revue Roumaine d´Histoire de l´Art”, séries Beaux-Arts, tomes XXXVI-XXXVII, 1999-2000, Ed. Academiei Române, p. 91, apud Ruxandra Nemțeanu, Petre Antonescu – Particularități și Stereotipii în Arhitectura Rezidențială, în „Arhitectura”, Revista Uniunii Arhitecților din România fondată în 1906, 9 iunie 2016, în www.arhitectura-1906.ro, https://arhitectura-1906.ro/2016/06/petre-antonescu-particularitati-si-stereotipii-in-arhitectura-rezidentiala/

[3]Paul Constantin, Dicționar Universal al Arhitecților, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 22: „Petre Antonescu (29 iunie 1873, Râmnicu Sărat – 22 aprilie 1965, Bucureşti), arhitect, diplomat al l’École des Beaux Arts din Paris (1899), discipolul arhitectului Ion Mincu, personalitate a arhitecturii româneşti moderne, considerat principal promotor al stilului neoromânesc. După Primul Război Mondial este rectorul Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti, între anii 1916-1918 – vicepreşedinte al S.A.R., 1919-1921 – preşedinte al Societăţii Arhitecţilor Români”, apud Ruxandra Nemțeanu, Petre Antonescu – Particularități și Stereotipii în Arhitectura Rezidențială, în „Arhitectura”, Revista Uniunii Arhitecților din România fondată în 1906, 9 iunie 2016, în www.arhitectura-1906.ro, https://arhitectura-1906.ro/2016/06/petre-antonescu-particularitati-si-stereotipii-in-arhitectura-rezidentiala/

[4]https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Antonescu

[5]Simina Stan, Casa Lipatti din Bulevardul Lascăr Catargiu numărul 12, 05 Dec 2009, în www.jurnalul.antena3.ro, https://jurnalul.antena3.ro/timp-liber/casa/casa-lipatti-din-bulevardul-lascar-catargiu-numarul-12-529444.html

[6]Grigore Bărgăuanu și Dragoș Tănăsescu, Dinu Lipatti, Colecția Esențial, inițiată și coordonată de Alice Barb, Editura Muzicală Grafoart, București, 2017, p. 18.

[7]Ana Lipatti, Viața pianistului Dinu Lipatti, povestită de mama sa, Editura Litera, București, 1975, p.