Ambasadorul Valentin Lipatti s-a născut la 26 martie 1923. Povestea vieții sale prezintă un interes sporit din perspectiva faptului că a fost fratele mai mic al pianistului Dinu Lipatti, personalitate muzicală de valoare mondială, dar și datorită carierei sale diplomatice extraordinare. Autobiografia semnată de ambasadorul Valentin Lipatti, „Strada Povernei 23. Memorii”, reeditată și publicată în cadrul Colecției „Esențial”, conține amintiri momerabile despre viața familiei Lipatti, dar și o caracterizare a propriei personalități realizată la persoana a III-a de însuși Valentin Lipatti:

„Ca toţi cei născuţi în zodia Berbecului, Valentin Lipatti este un extravertit, adică este îndreptat cu precădere spre lumea exterioară. Energia lui îşi găseşte împlinirea în acţiune. Marte, zeul războiului, care-i tutelează pe astfel de nativi, le-a hărăzit gustul şi plăcerea de a avea funcţii de comandă, civile sau militare. Elanul ..berbecilor” – care seamănă adesea cu încăpăţânarea lor – se frânge foarte greu. (…) Câştigă bătălii grele şi, printr-un efort de voinţă susţinut, fac ca imposibilul să devină posibil. O asemenea vitalitate este însă compensată de o înclinaţie spre comoditate şi lene. Până la urmă, dorinţa de a se afirma prin acţiune învinge această stare de inactivitate, dar nu fără un sentiment de regret: „berbecii” sunt oameni de acţiune care jinduiesc după o viaţă contemplativă. Lor nu le reuşeşte însă pe deplin decât acţiunea. Amestecul acesta de activism şi de trândăvie mereu negată dă temperamentului lor un caracter contradictoriu. Ei pot trece astfel cu uşurinţă de la perioade de muncă frenetică la altele de delicioasă lâncezeală, care sunt deopotrivă de caracteristice pentru natura lor profundă. Până la urmă, ei consideră că acest dolce far nientetrebuie cât mai curând jugulat, dar nu sunt deloc nefericiţi dacă el reapare periodic, asemenea unei pete pe care nici o soluţie nu o poate scoate din ţesutul în care a pătruns. Pe de altă parte, asemenea firi sunt îndeobşte comunicative şi vesele. Buna dispoziţie a omului de care mă ocup atingea, mai ales în tinereţe, momente de paroxism, ori de câte ori se ştia înconjurat şi ascultat. Verva lui meridională genera un comic de bună calitate, prin ineditul situaţiilor imaginate şi efectele de vocabular. Îi plăcea, de altfel, foarte mult să-şi imite cunoştinţele, iar imitaţiile lui erau perfecte. (…) Veselia se conjugă la el, ca şi la Dinu Lipatti, cu un gust pronunţat pentru farsă. (…)

Pentru a ieşi din monotonia propriei identităţi, ar vrea adesea să-şi schimbe fizicul şi profesiunea. Este un alt aspect al imaginaţiei sale. Râvneşte bunăoară să aibă chipul unui lup de mare olandez, cu pipă şi coleretă grizonată sau mutra respectabilă a unui maior britanic ieşit la pensie, cu mustaţă à la Alec Guinness. Ar fi dorit să fie saxofonist într-o mare formaţie de jazz care să cutreiere lumea, alteori s-ar bucura cel puţin să fie violonist în orchestra Operei din Viena şi să poată duce o existenţă tihnită de mic-burghez pe care nimeni şi nimic să nu-l poată lipsi de plăcerea de a citi ziarele pe un Zeitungshalterde lemn într-o cafenea de pe Kärtnerstrasse, câteodată i-ar plăcea să fie librar, dar nu un librar inundat de cărţi, ci unul copleşit de tot felul de rechizite, colorate şi foarte bine mirositoare. (…)

Lipatti (n.r Valentin Lipatti) este un povestitor oral foarte amuzant, observa Tudor Vianu, în măsura în care fantezia şi darurile sale de imitator dau viaţă şi contur unei relatări. Inventivitatea lui, care se manifestă sub ipostaze diferite, de la imitaţie la farsă, vădeşte un fond psihic adesea copilăros, care şi-a păstrat intacte prospeţimea şi forţa. Şi dincolo de aceasta, o personalitate de actor de commedia dell’arte, care nu s-a putut împlini. Dar o astfel de tonicitate este temperată de un substrat de melancolie care, cu vârsta, a devenit cvasi-permanent şi ale cărui motive sunt lesne de identificat: paradisul pierdut al copilăriei, sentimentul foarte acut al scurgerii timpului, amintirea femeilor iubite, a fiinţelor dragi care au murit, teama de suferinţă fizică. O melancolie care, departe de a constitui un obstacol în viaţa lui activă, îi dă gravitatea necesară. (…)

De când a îmbătrânit, se duce uneori pe strada Povernei. Casa de la numărul 23 a rămas neschimbată, dar este acoperită cu o iederă de un verde lucios, iar florile şi stratul de merişor din faţa grilajului au dispărut. Pe poartă, o inscripţie „Nu intraţi, câine rău” contrastează cu liniştea absolută din curte. Nu ştie cine locuieşte acum acolo. În fond, nici nu are prea mare importanţă. Priveşte un trecut care este numai al lui. Iar trecătorii grăbiţi nu se uită la domnul acesta înalt şi adus de spate, cu privirea încă vie şi frumoasă, cu o mutră de boxer şi mersul domol, care a venit parcă în strada Povernei să-şi regăsească propria identitate. (…)

Multă vreme s-a redus la lecturi de strictă specialitate (filologie, estetică literară, filozofie, istorie) şi nu s-a lărgit prea mult cu trecerea timpului. Oamenii din generaţia lui sunt adesea mult mai instruiţi decât el. Nu este un spirit enciclopedic. Cu excepţia literaturilor franceză şi română, are cunoştinţe generale despre celelalte mari literaturi ale lumii.  Nu l-a devorat pe Jules Verne la paisprezece ani, romanele poliţiste pe care le-a parcurs se pot număra pe degete, iar farfuriile zburătoare, filmele science-fiction şi futurologia îl lasă rece. Nu-i place să cutreiere muzeele şi nici să facă turism cultural. Este nul în matematici, fizică, chimie, biologie, geologie şi alte discipline exacte importante. Nu se pricepe să facă nici o reparaţie tehnică, oricât de mică, şi aparatele complicate îl cam sperie. A studiat cu plăcere greaca şi latina pe care le-a uitat, dar care i-au dat, cel puţin când scrie în franceză, musculatura necesară unui stil onorabil. Vorbeşte franţuzeşte ca un francez cult. (…)

Fiind inteligent, este şi ironic. În tinereţe era, adesea, violent. Cu vârsta, a preferat ironia pentru a-şi domina interlocutorii. Ironia lui nu are niciodată un substrat de răutate sau de grosolănie. Ea îmbracă diferite modalităţi de expresie, printre care cu precădere o falsă naivitate, făcută din puţină maliţie şi multă distanţare. Dacă nu-i cunoşti bine felul de a fi, rişti să nu o sesizezi din primul moment şi să pici în plasă. Ironia lui a hrănit adesea mari momente ale negocierilor internaţionale şi, în general, partenerii ridiculizaţi nu i-au purtat pică, pentru că ironia, ca şi inteligenţa lui nu au nimic vulgar sau perfid. Este totodată un om bun, lipsit de invidie, care nu pregetă să facă bine în jurul lui. Prietenii şi colaboratorii, uneori oameni aproape necunoscuţi, găsesc la el un sfat sau un sprijin.

În muncă, dar şi în viaţă, îi place ordinea. Nu poate trăi fără să aibă un program, să ştie ce are de făcut azi, mâine, peste o săptămână, peste o lună, peste un an. Imprevizibilul şi improvizaţia îl neliniştesc, îl indispun, îi reduc capacitatea de acţiune. Trăieşte în permanenţă cu o agendă la îndemână, pe care o consultă cu rost şi fără rost, notându-şi în ea activităţi reale sau posibile. Îi place să considere viitorul ca pe un spaţiu cunoscut şi organizat cu mult timp înainte. Nu poate trăi fără să ştie ora exactă sau temperatura exterioară a aerului şi are în acest scop termometre şi multe ceasornice care trebuie să meargă exact.

Pe de altă parte, are gustul perfecţiunii. Proiectele pe care le iniţiază, textele pe care le redactează, corespondenţa pe care o face, chiar şi un obiect neînsemnat pe care-l ambalează – totul trebuie făcut cu grijă, precis, frumos, fără greşeli. Meticulozitatea lui frizează uneori mania. De aici, desigur, şi gustul constant pentru rechizitele de calitate, care-i dau o stare de bună dispoziţie şi-i ordonează,  npare-se, felul de a munci. Pe un plan mai elevat, este exigent în tot ceea ce face şi se cheltuieşte adesea mai mult decât este necesar.

Este totodată un om excesiv. Îi place să spună-şi poate că lucrul e adevărat pentru el – că nu există plăcere decât în exces. În tot cazul, excesul îl defineşte pe deplin. În activitatea lui profesională, ca şi în viaţa particulară, este căşunat şi pasionat, adică la antipodul rutinei şi al blazării. (…) Când îi place o mâncare, omul nostru mănâncă până ce cade bolnav; o colonie preferată se împuţinează la repezeală, ca şi lamele de ras; săpunurile şi spuma de bărbierit se topesc văzând cu ochii; totul trebuie să fie în jurul lui din abundenţă şi din abundenţă cheltuit. Elefantul african trăieşte pe picior mare. (…) Are oroare de tot ce este artificial şi sofisticat. Nu s-a putut apropia niciodată de oamenii care se dau în vânt după ultima teorie la modă sau se exprimă alambicat şi pretenţios pentru   a-şi acoperi lipsa de idei. Snobismul intelectual îi este străin. Îi face chiar plăcere să dezumfle, când poate, discursul unui interlocutor pedant. Îl încântă, în schimb, oamenii simpli, fie că sunt sau nu produsul unei culturi desăvârşite, căci dialogul cu ei este totdeauna firesc şi reconfortant, ca o întâlnire cu natura.

Gusturile lui culinare cuprind preferinţe disparate. Iubeşte bucătăria franceză de la Paris la Lyon, ca şi mâncărurile simple, ţărăneşti, pe care le-a îndrăgit în copilărie. După o viaţă diplomatică, în care a fost nevoit să suporte tot felul de experienţe gastronomice, o fasole bătută sau o mămăligă cu iaurt şi cu ceapă îi provoacă satisfacţiile cele mai sigure. Are însă oroare de usturoi, care i se pare că miroase a gaz metan, ca şi de miere, a cărei fluiditate lipicioasă îl enervează la culme. În schimb, dulciurile de tot soiul sunt pentru el o ispită permanentă. Îi plac unele alcooluri tari, aperitive sau digestive-ţuica, vodca, linţura, palinca, framboise sau williamine. Vreme de aproape patruzeci de ani, a gustat toate felurile de tutun – englezesc, franţuzesc, grecesc, american – a fumat pipă, ţigarete şi ţigări de foi, mari, mici şi mijlocii, şi nu s-a lăsat de această patimă ticăloasă decât din necesitate. Eleganţa sa vestimentară nu e bătătoare la ochi. Preferă cravatele simple şi cosmetica franţuzească şi englezească for men. Nu ştie să conducă automobilul şi nici n-a mers vreodată bine pe bicicletă. Nu e vânător, nici pescar, nu face schi, nu joacă tenis, nici şah, nu dansează. Când era licean, a făcut echitaţie, scrimă şi a jucat ping-pong, discipline pe care le-a abandonat devreme. Merge pe jos mai mult din necesitate medicală. Nu-i place frigul, nici ploaia, iar vântul îi sporeşte anxietatea şi proasta dispoziţie. Iubeşte vara cu zilele şi nopţile ei calde.

Gusturile sale literare şi artistice nu au variat foarte mult cu timpul. (…) Dintre români, Caragiale i-a rămas la suflet. Îi plac îndeosebi Momentele şi schiţele, „La Hanul lui Mânjoală” şi „Kir Ianulea”. Le-a tradus, le-a cercetat toate articulaţiile, s-a străduit să le găsească echivalenţele cele mai potrivite în franceză, le-a iubit şi a rămas subjugat pe vecie de forţa şi simplitatea lui Nenea Iancu, acest autor sentimental care-şi ascundea bunătatea sub carapacea râsului. Recent, l-a descoperit pe Gabriel García Márquez şi crede, pe bună dreptate, că Un veac de singurătateeste unul dintre marile romane ale lumii. De la o vreme, lecturile sale curente se îndreaptă spre analizele şi memoriile politice contemporane, când nu se opresc la amintirile vreunui actor sau cineast. Astfel, consideraţiile lui Kissinger şi Willy Brandt, Nixon sau Pompidou stau în biblioteca sa alături de confesiunile lui Buñuel sau ale Marlenei Dietrich.

Pasiunea lui pentru cinema – maladie contractată în timpul copilăriei – nu s-a atenuat câtuşi de puţin cu vârsta. Este un consumator nesătul de filme româneşti şi străine, bune şi rele, vechi şi noi. (…) În muzică, a rămas din copilărie cu o veneraţie pentru Bach, Beethoven, Brahms şi Wagner. Dar preferatul său rămâne Mozart, Mozart oricât şi oricând.(…) Jazzul vechi american, de la Dixieland la Duke Ellington, Sidney Bechet, Count Basie, Benny Goodman şi Armstrong, l-a cucerit de multă vreme, coexistând paşnic la el acasă cu Brassens, Montand, Trénet şi Edith Piaf. (…) Este fidel în mai toate manifestările vieţii. Statornicia se împleteşte foarte bine la el cu comoditatea şi tabieturile. Are un număr mic de prieteni pe care nu ar vrea pentru nimic în lume să-i schimbe, să-i piardă sau să-i înmulţească. Este fericit când îi întâlneşte, dar poate trăi fără să-i vadă lungi perioade de timp, iar sentimentele lui faţă de ei nu se alterează. „Ochii care nu se văd se uită” este o zicală care nu i se potriveşte.

Mai crede că iubirea de ţară nu poate fi apanajul unui anumit grup social, ci este mai curând o chestiune de fibră morală şi intelectuală. Pentru el, ţara este o stare cenestezică permanentă: este aerul dulce şi mirosind a praf, ca nicăieri în lume, din nopţile verii bucureştene, este natura românească şi felul de a vorbi al oamenilor, este oraşul în care s-a născut sau, bunăoară, plânsul care-l podideşte când vede tricolorul ţării înălţându-se la o competiţie sportivă internaţională, sunt tabieturile sale şi mai multe alte lucruri mici şi mărunte de neînlocuit. Iubirea lui de ţară este, în fond, fidelitatea faţă de el însuşi. Când eşti înzestrat cu o asemenea statornicie, suporţi infinit mai bine prostia unora şi răutatea altora, ştii mai bine ce eşti şi încotro te îndrepţi.

Femeile nu au încetat să joace în viaţa lui un rol important şi i-au dat prilejul să fie fidel faţă de diversitatea lor, adică inconstant. De copil a fost obsedat de frumuseţea trupului feminin. A rămas un adolescent care a păstrat de-a lungul vieţii o curiozitate intactă. S-a îndrăgostit la repezeală, cu înflăcărare şi fără discernământ, de femeile frumoase pe care le-a întâlnit şi chiar de unele mai puţin frumoase, care aveau, în închipuirea sa, un anumit farmec. Blonde, brune şi roşcovane, naturale sau vopsite, femei înalte sau mai scunde, femei gracile sau puternice i-au plăcut deopotrivă, indiferent de statutul social, de meseria sau de nivelul lor intelectual. (…) În funcţie de interesele şi mai ales de calitatea partenerelor, legăturile lui s-au soldat cu eşecuri multiple, care s-au datorat, în principal, lipsei lui de selecţie. S-a însurat de patru ori, nefiind fericit decât a patra oară (…).

Natura îi este aproape mai ales prin animale. Iubeşte în special câinii, pisicile, caii şi, deşi ştie că nu e cu putinţă, îşi doreşte să aibă numai pentru el un pui de felină, indiferent de specie – leu, tigru, jaguar, leopard sau panteră. (…) Câinii şi pisicile îi sunt companioni de o fidelitate absolută, superioară celei umane. Îl emoţionează suferinţa anima- lelor pe care soţia sa caută totdeauna s-o aline. Iubeşte toate animalele, frumoase sau urâte. (…)

Moartea nu-l preocupă în mod deosebit şi nu-l înspăimântă decât în măsura în care ea riscă să fie precedată de suferinţa fizică şi de degradarea trupului. Speră totuşi că lucrurile se vor petrece relativ uşor şi că trecerea de la existenţă la nefiinţă va fi un moment lesne de depăşit. Îi place în această privinţă să-l citeze adesea pe Stendhal: „Moartea pentru majoritatea oamenilor este un cuvânt aproape lipsit de sens. Suferi, eşti uimit de senzaţiile stranii care survin, şi deodată nu mai suferi, a trecut totul, ai murit. Aţi trecut vreodată cu vaporul pe sub podul Saint-Esprit, pe Ron, lângă Avignon? Toată lumea vorbeşte de el din vreme şi cu multă spaimă; în sfârşit, îl ai în faţă la o anumită distanţă, dar deodată vaporul e luat de curentul apei şi într-o clipă vezi podul în urma ta…”. Sentimentul morţii nu-i prilejuieşte, prin urmare, mari stări de anxietate. Ceea ce-l chinuie cu adevărat este faptul că nu va lăsa după el nici o urmă puternică, nici o faptă şi nici măcar o progenitură care să-i perpetueze, o vreme, amintirea. Uitarea care se va aşterne peste numele lui este o sursă de amărăciune, generată, în fond, de conştiinţa că, în tot ceea ce a înfăptuit, nu a putut atinge culmile desăvârşiri